vise
De ce visăm? De ce visăm anumite lucruri doar? De ce uneori visăm lucruri pozitive şi alteorii doar vise cu aspecte negative? De ce atunci când ne manifestăm dorinţa pentru o acţiune sau un lucru ne exprimăm cu…”visez la”, “visez să”, “visez ca” ? Deci?… Cărui fapt îi datorăm această evadare în oniric? Un lucru atât de impalpabil şi totuşi…atât de puternic, cu o influenţă ameţitoare asupra stării noastre de spirit. Un vis poate schimba foarte multe, atât să te înalţe către Cer, dându-ţi speranţă, bucurie şi putere; cât şi să te aplatizeze ca pe o râmă, ca pe o fiinţă lipsită de orice fel de apărare, ca o ţintă a răului, cu toate că oricum nu ai putea face nimic împotrivă.
Savanţii au constatat că visul este o concepţie a subconştientului. De asemenea, Freud a constatat că anumite traume din trecutul tău (indeosebi copilărie) îţi pot afecta subconştientul, rezultând în visul de care nu prea doreşti să ai parte în vreo noapte: coşmarul. Visele cu caracter pozitiv sau neutru de altfel, reprezintă fie lucruri stranii care te-au impresionat într-un fel sau altul, fie lucruri pe care ţi le doresti cu desăvârşire. Practic un vis durează în medie cam 5 minute, însă noi îl percepem uneori ca pe un roman întreg. De asemenea, nu ţinem minte toate visele (de obicei visăm întâmplări multiple).
Şi totuşi, de ce visăm? Nu caut nici o explicaţie ştiinţifică, ci mai degrabă una divină. Care este esenţa unui vis? Vrea să ne arate ceva?! Sau pur şi simplu întrebările astea sunt în zadar, iar toată filosofia ţinută în jurul acestui subiect se reduce la o abordare pur ştiinţifică?
no doubt, subconstientul ne transmite mesaje cand visam(he’s a pretty damn good double-agent) si ne influenteaza, dar we are in charge… si asta in stare de constienta deplina…so: you’d betta’ bite life in the ass first, instead of letting karma bite your ass
)
Eu cred ca oricat de multe vise si dorinte ni s-ar indeplini, va ramane intotdeauna un gol inauntrul nostru, un vis care nu poate fi atins prin nici un mijloc finit: acela de a atinge infinitul. Fiecare om are visul asta ascuns in el insusi, pe care nu-l poate nega.
Una din cele mai mari iluzii pe care si le face omul, e aceea ca va putea vreodata sa atinga infinitul prin lucruri finite. Asta mi se pare o jignire pentru intelectul uman. Fiecare incearca in viata sa gaseasca infinitul asta, fericirea care nu cunoaste limite, starea in care raportul placere:durere e de 100:1. Unii cred ca dupa ce termina facultatea o sa se simta in totalitate impliniti, altii cred ca dupa ce castiga 1 milion de euro la loterie, altii ca dupa ce se casatoresc, altii ca dupa ce au primul copil, altii cred ca primul nepot le va aduce implinirea, altii ca… etc. Dar nu-si dau seama cat de evident e faptul ca nelimitatul nu se poate dobandi prin lucruri limitate.
Sincer, cred ca setea dupa infinit a fost pusa de infinitatea in sine inauntrul nostru cu un scop, si anume acela de a o cauta. Iar daca noi punem omul in centrul universului si al cunoasterii, nu vom ajunge niciodata sa atingem infinitul, pentru ca o cautam prin ceva finit, omul.
Noi, ca oameni, nu vom putea niciodata sa “vedem” infinitul prin forte proprii. Natura noastra finita nu ne permite asta. Un graunte de nisip nu va sti niciodata cat de mare e desertul in care se afla (exemplu prost, deoarece un desert e finit, dar sa presupunem ca avem un desert fara margini in cazul de fata).
Nu exista decat doua modalitati prin care putem contacta infinitul: prima este aceea in care el alege sa ia o natura finita, ca sa fie compatibil cu noi, ca sa putem relationa, sau varianta cealalta, in care alege sa ne dea si noua natura sa, adica sa ne faca si pe noi infiniti, din acelasi motiv de compatibilitate.
Asta ar trebui sa-i preocupe pe oameni, si nu cum sa-l faca pe om infinit, prin metode finite (mintea umana).